Orbul care vede!
Pericopa evanghelică citită astăzi în bisericile noastre, ne-a prezentat vindecarea trupească a orbului Bartimeu, săvârşită de Hristos cu puţin înainte de pătimirea Sa mântuitoare.
Este aşadar vorba de o vindecare, dar o vindecare trupească, căci cei bolnavi sufleteşte au rămas pe mai departe în întunecimea lor. Acţiunea evanghelică pune faţă în faţă un bolnav trupeşte şi mai mulţi oameni bolnavi duhovniceşte. Amănunte despre viaţa orbului de pînă atunci nu găsim în relatările scripturistice, dar cuvintele şi faptele petrecute la trecerea lui Hristos, arată un om plin de credinţă şi de aşteptare sfântă. Orbirea lui trupească a fost pentru el şansa de a vedea într-un alt mod, pe care oamenii de multe ori îl ignoră.
Întrebând ce-i cu zarva de lângă el, atunci când trecea Hristos, oamenii, adică cei care se credeau sănătoşi, îi spun că trece Iisus Nazarineanul, apelativ care scoate în evidenţă obârşia pământeană a Mântuitorului. Cei care erau sănătoşi la trup au o mică problemă de sănătate duhovnicească, sunt nici mai mult nici mai puţin decât orbi sufleteşte căci, cu toate că Îl vedeau zilnic pe Hristos, Îi vedeau minunile, Îi ascultau învăţăturile, nu puteau vedea mai departe de partea trupească, trupul era o stavilă în calea vederii lor şi din această cauză ei nu văd în Hristos decât pe Iisus Nazarineanul, pe Omul din Nazaret.
Pe de altă parte, cel socotit de toţi bolnav, orbul Bartimeu, face o adevărată mărturisire de credinţă fără să-i ceară nimeni asta, Îl numeşte pe Hristos Fiul lui David, confirmând ceea ce afirmă Scriptura Noului Legământ încă de la început, anume că Iisus este „Fiul lui David, Fiul lui Avraam...Care Se cheamă Hristos”(Matei 1, 1-16), denumirea de Fiu al lui David fiind dată Celui Care era aşteptat să-şi mântuiască poporul de păcatele lor (Matei 1,21). Un orb aşadar, un om lipsit de vedere, recunoaşte însă ceea ce era ascuns de ochii multora, care, cu toate că aveau ochi, nu vedeau cu ei (Psalmul 113, 13).
Câţi oameni de azi nu sunt oare în aceeaşi situaţie cu cei contemporani cu Bartimeu? Mulţi clamează că sunt sănătoşi, mulţi susţin că ştiu cele mai adânci taine, că ştiu cum a apărut lumea, cum a venit la existenţă omul, cum s-au format toate, aceştia sunt sănătoşii acestui veac. Acest mod de gândire autosuficient se poate constata de orice om cu bune intenţii, de tot cel care are ochi de văzut. Oameni cu diferite pregătiri îşi arogă titlul de cunoscători ai tainelor lumii, de adevăraţi teologi, dar problema lor, aşa cum se exprima şi episcopul Sebastian al Slatinei şi Romanaţilor, este că „pur şi simplu trec pe lângă Dumnezeu fără să-L recunoască”. Fac aceeaşi greşeală ca şi cei de lângă Bartimeu, stau în prezenţa lui Hristos, a Dumnezeului adevărat şi zic despre El „că are demon” (Ioan 10, 20), şi asta datorită faptului că nu-L cunosc sau mai bine zis că nu-L recunosc. De cealaltă parte stau cei care în taina inimii lor, L-au cunoscut pe Dumnezeu, care trăiesc în El şi pentru El (F.A. 17, 28). Aceşti oameni sunt socotiţi de ceilalţi bolnavi, şi nu de multe ori batjocoriţi la fel ca şi orbul din evanghelia de azi. Cei de lângă el i-au cerut să tacă, să nu mai strige la Dumnezeu, cu alte cuvinte să nu se mai roage lui Dumnezeu, dar el nu i-a băgat în seamă ci mai tare şi cu mai multă credinţă striga către singurul Vindecător al trupurilor şi sufletelor noastre. Cei de azi, adevăraţii închinători, la fel sunt batjocoriţi şi admonestaţi de alţii. Nu trăim cu sentimentul persecuţiei, nu vedem duh apocaliptic peste tot, nu suntem fundamentalişti sau exclusivişti, dar realitatea cotidiană arată adversitatea pe care lumea cu cei ai săi o manifestă împotriva a tot ce este sfânt şi sfinţitor, şi este logic să fie aşa căci, ce părtăşie poate fi între lumină şi întuneric? În acest context grăitoare sunt cuvintele Sfântului Antonie cel Mare că „va veni vremea ca oamenii să înebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.
Ca şi în vremurile evanghelice şi astăzi sunt destui oameni care văd dar nu văd ceea ce cu adevărat ar trebui să vadă şi mulţi socotiţi înapoiaţi şi înguşti la minte dar care, în îngustimea lor, au găsit Calea, au văzut Lumina cea adevărată!
Pr. Daniel Duca
