„Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu!”
În duminica lăsatului de sec de carne se face pomenire în cadrul dumnezeieştii Liturghii de Înfricoşătoarea judecată de la sfârşitul veacurilor de aceea se mai numeşte şi Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi. În capitolul XXV al Evangheliei după Matei este înfăţişată cum anume va fi această judecată obştească care va avea ca finalitate despărţirea veşnică a celor mântuiţi de ceilalţi. Va fi o despărţire a celor care au auzit cuvintele lui Dumnezeu în viaţa lor şi le-au transformat în fapte (bune şi mântuitoare) de cei care (poate) au auzit cuvintele cele de viaţă făcătoare ale Domnului dar punerea lor în practică a rămas doar la nivel de intenţie.
Despărţirea se va face aşadar pe baza intenţiilor pe care omul le-a avut în viaţă, intenţii transformate în fapte, despărţirea făcându-se din cauza modului cum fiecare a înţeles să le transforme în fapte: unii spre ajutorul altora, iar alţii numai spre folosul lor. Vor sta de faţă altruismul cu egoismul, modul de a trăi pentru altul cu modul de a trăi pentru sine.
Lucrurile acestea sunt cunoscute de toţi, însă un lucru iese oarecum mai puţin în evidenţă din evanghelia acestei duminici. Toţi, când ne gândim la Judecată o privim oarecum cu frică pentru că ea poate fi ultima noastră legătură cu viaţa, viaţa putând fi citită şi cu majusculă, ca Viaţă, cu Cel Ce este Viaţa noastră (Ioan 14, 6). Pe de o parte este plin de adevăr lucru acesta, dar Părinţii cei sfinţi ai Bisericii când au rânduit să se facă pomenirea Judecăţii obşteşti înainte de începutul Păresimilor au avut şi un alt scop, înafară de cel menit să deştepte în om latura sa milosârdă şi iubitoare de fraţi, o caracteristică atât de trebuincioasă în izbânda fiecăruia în post. O altă latură pe care ei au vrut să o trezească în nevoitorii Postului a fost latura afectivă, dragostea care biruieşte frica şi care este mai tare ca moartea. Postul nu este numai o interzicere a unui lucru, cel ce îl înţelege aşa este departe de adevăr, ci înainte de toate postul este manifestarea dragostei, a dragostei pe care cineva o are faţă de Dumnezeu şi lucrurile dumnezeieşti. Perioadele de post sunt perioade în care te apropii mai mult de Dumnezeu, Care este iubire (I Ioan 4, 8), ele sunt timpuri mai propice pentru exersarea acestei virtuţi atât de necesare pentru mântuire, virtute care îi dă omului apropierea de Dumnezeu şi putinţa de a fi al Lui, căci „în aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”( Ioan 13, 35). Ce face omul mai mult în Post? Se roagă, aşadar vorbeşte cu Dumnezeul iubitor de oameni, se îngrijeşte de cel aflat în nevoie sau suferinţă, deci dă prioritate părţii afective şi filantropice din el, într-un cuvânt în post omul învaţă să iubească mai mult, fie că e vorba de Dumnezu fie că e vorba de aproapele.
Lucrul acesta fiind înţeles iese în evidenţă şi de ce a fost rânduită această pericopă în duminica lăsatului de sec de carne. Înfricoşata judecată nu înfăţişează doar finalitatea tristă a celor numiţi blestemaţi ( Matei 25, 41) ci şi starea de fericire a celor care au găsit uşa vieţi (Ioan 10, 9). Sfinţii Părinţi accentuează nu numai constrângerea, adică faceţi cutare lucru ca să nu fiţi în partea celor de-a stânga, pentru că lucrul acesta nu este iubire de Dumnezeu, constrângerea nu dă naştere iubirii adevărate, ci ei vor să ne înveţe altceva: iubirea lui Dumnezeu, glasul dumneziesc care zice „veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu ( Matei 25, 34), nu pot lăsa sufletul sterp de fapte bune. Nu posteşti din frica de a nu fi în partea celor izgoniţi afară ci din dragoste faţă de Cel Care a pregătit atâta slavă celor care Îl iubesc pe El. Creştinismul nu este religia morţii, a blestemului, a ameninţării, a fricii ci a bucuriei, primele cuvinte după Înviere au fost Bucuraţi-vă!, a nădejdii că totul va fi bine, a încrederii în Dumnezeu, a vieţii şi a fericirii. Cum spunea părintele Teofil Pârăian „Eu sunt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sunt mândru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l câştigăm, şi-l vom câştiga. Căci Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al îndurărilor. La slujbe auzim mereu că Dumnezeu bun şi iubitor de oameni este. Păi, de ce să nu credem că e bun şi iubitor, şi de ce să mă îndoiesc că mă va milui şi mântui şi pe mine?". Aceasta este atitudinea creştinului, a celui chemat să fie fiu al Învierii. La fel Sfântul Pavel privea moartea ca un câştig (Filipeni 1, 21) căci mergea la Domnul, învăţându-ne prin aceasta că frica şi spectrul morţii caracterizează viaţa noastră numai aici iar moartea trebuie privită ca o fericită trecere la Domnul, ca pe o eliberare de pământ şi mergere la Cel pe care L-am iubit aici. În acelaşi duh Sfântul Siluan spunea pentru a arăta dragostea lui Dumnezeu şi puterea de a înrobi în mod liber sufletul uman, aşa cum se petrece şi între doi îndrăgostiţi că “sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcătoşilor. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi. Domnul nu e ca noi. El este bland şi milostiv şi bun şi atunci când sufletul Îl cunoaşte, el se minunează fără sfârşit şi zice: Ah, ce Dumnezeu avem! ”
Evanghelia citită într-această duminică are două părţi şi din păcate noi de cele mai multe ori vedem doar partea , putem să o numim goală a paharului, vedem doar finalitatea celor răi şi începem să postim de sau din frica de a nu ajunge şi noi acolo. Evanghelia însă este vestea cea bună şi această veste bună ne trimite Biserica în zorii Postului Mare. Postul este exerciţiu de întărire în dragoste, de punere în lucru a dragostei. Sfinţii nu au ajuns la măsura îndumnezeirii din constrângere sau din obligaţie, nu s-au rugat din obligaţie şi rugăciunea nu a fost doar o limitare la canonul penitenţial, aşa cum mulţi o percep astăzi. Ei nu au postit de frică ci din dorinţa ca să fie mai uşori, mai puţin alipiţi de lucrurile materiale şi pământeşti şi mai liberi de a merge, de a se înălţa spre cereştile locaşuri. Evanghelia Înfricoşătoarei judecăţi ne prezinţă şi bucuria, nu numai frica. Ne face fii ai nădejdii nu ai deznădejdii, ne dă spre auzire şi glasul care zice: “Veniţii binecuvântaţii Tatălui Meu!”, deci nu numai “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor”, şi toate acestea pentru a ne propune un alt mod de a posti: nu din obligaţie ci din dragostea pe care i-o purtăm lui Dumnezeu.
Pr. Daniel Duca
