Pe calea spre Înviere
Anul liturgic este conceput de către Biserică ca o necontenită mergere spre Înviere, un urcuş spre Înviere după părintele Cleopa. În cadrul liturgic ortodox, toată rânduiala este îndreptată spre eshaton – spre veacul ce va să vie, ţinându-se în acelaşi timp seama şi de coordonatele terestre temporale care caracterizează viaţa noastră într-această lume.
Mai mult decât oricare perioadă liturgică, Triodul îl formează pe credincios pentru Înviere, îi arată modul cum poate fi moştenită aceasta şi îl învaţă care sunt virtuţile care trebuie să înveşmânteze sufletul creştinului pentru ca îmbrăcat în haină de nuntă să fie vrednic de a intra la nunta fiului de împărat (Matei 22, 1-14).
Prin alcătuirea lui, Triodul poate fi înfăţişat ca o scară cu zece trepte, corespunzătoare celor zece duminici din această perioadă, fiecărei trepte corespunzându-i câte o virtute sau câte o învăţătură pe care credinciosul trebuie să şi-o improprieze pentru a se face fiu al Învierii.
Prima duminică care deschide acest timp de fericită întristare cum spunea Olivier Clement este a Vameşului şi a fariseului, o primă treaptă din această scară spre lumina Învierii în care credinciosul este atenţionat să fugă de mândrie ca păcat capital şi izvor al tuturor relelor după spusele Sfântului Ioan Scărarul, precum şi de fariseism ca atitudine dispreţuitoare a aproapelui, ca atitudine plină de formalism duhovnicesc ucigătoare de suflet iar mai apoi să se îmbrace cu haina smereniei, după modelul lui Hristos Care S-a smerit pe Sine (Filipeni 2, 8) pentru a ne învăţa pe noi această cale a mântuirii.
A doua treaptă a urcuşului o defineşte Biserica în Duminica întoarcerii fiului risipitor. Pe de o parte învăţăm cât de nocive sunt pentru suflet dezmierdările trupeşti şi cât de mare valoare are pocăinţa în faţa lui Dumnezeu Care Îşi deschide braţele părinteşti tuturor celor care strigă către Dânsul: am greşit Părinte la cer şi înaintea Ta (Luca 15, 21).
Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi – a treia treaptă a urcuşului duhovnicesc – ne învaţă că pentru a dobândi partea celor de-a dreapta (Matei 25, 33) este nevoie neapărat şi de o atitudine plină de milostivire faţă de aproapele flămând, însetat, străin, gol, bolnav şi din temniţă (Matei 25). Pe de altă parte suntem atenţionaţi că fără o atitudine de atenţie lucrătoare faţă de cel aflat în suferinţă uşa milostivirii nu ni se va deschide ci vom fi trecuţi în partea celor de-a stânga (Matei 25, 33), a celor care au vieţuit plini de egoism doar pentru propria lor persoană.
O altă învăţătură a acestei duminici este aceea că cel care se gândeşte necontenit la judecata lui Dumnezeu va avea răspuns bun la aceasta, căci gândul la moarte şi la judecată face mai frecvent gândul la Dumnezeu, cum scria părintele Stăniloae, şi într-o astfel de stare omul nu poate greşi, căci este imposibil pentru cel care îl are pe Dumnezeu în inima şi mintea lui să pună ceva străin pe altarul inimii sale.
Duminica din ajunul Postului Mare – a Izgonirii lui Adam din Rai – ne arată cât de mult rău a adus în lume neascultarea de porunca lui Dumnezeu şi călcarea poruncii postului. Neascultarea de a nu mânca este echivalentă cu a nu posti, a nu te înfrâna şi de aceea Biserica a rânduit ca înainte de Postul propriu-zis să arate credincioşilor cât de nocivă este neascultarea şi împotrivirea faţă de glasul lui Dumnezeu, ea este totuna cu moartea căci, spune Scriptura „în ziua în care vei mînca din el (din pomul cunoştinţei binelui şi răului), cu moarte vei muri” (Facerea 3,3).
Prima duminică din Post este închinată biruinţei ortodoxiei asupra tuturor învăţăturilor greşite – erezii – şi doreşte pe lângă faptul propriu-zis istoric pe care îl rememorează să-i înveţe pe credincioşi că în urcuşul duhovnicesc spre Sfânta Treime este neapărat nevoie de ortodoxia credinţei, adică de o învăţătură corectă aşa cum a învăţat Biserica din totdeauna, o învăţătură conformă cu ceea ce au hotărât Sfinţii Părinţi de la cele şapte Sinoade Ecumenice.
Duminica a doua din Sfântul şi Marele Post face pomenirea unui Sfânt al Bisericii noastre care a trăit în veacul al XIV lea: Sfântul Grigorie Palama. Această duminică este legată de prima, deoarece în vreme ce prima ne-a învăţat ortodoxia, ea ne învaţă ortopraxia, anume faptul că toate nevoinţele pe care le face un credincios, trebuie făcute cu dreaptă socoteală, cu măsura duhovnicească corectă pe care i-o dă vieţuirea într-o Biserică care este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15). În sens mai concret duminica aceasta ne învaţă că rugăciunea adevărată (nevoinţa adevărată chiar) îi deschide omului stăvilarele harului şi numai într-o astfel de stare omul devine părtaş harului necreat, primeşte iluminarea şi merge spre îndumnezeire.
Mijlocul Păresimilor, Duminica Sfintei Cruci, este pusă ca o bornă, ca un far pentru nevoitorii care se afla în lupta duhovnicească a Postului. Pe lângă însemnătatea istorică (în această duminică catehumenii, candidaţii la Botez se închinau lemnului de viaţă făcător al Crucii) duminica aceasta este pusă pentru întărirea celor care duc lupta cea bună a Postului. Este o chemare la luptă, o încercare de întărire a postitorilor prin arătarea crucii, o dorinţă a Bisericii de a le reaminti fiilor ei că numai prin post, lacrimi, dreaptă nevoinţă, adică prin luarea şi asumarea crucii, omul unit cu Hristos poate avea biruinţa asupra păcatului şi asupra morţii.
În drumul spre sărbătoarea Învierii, treapta următoare este Duminica Sfântului Ioan Scărarul, rămas în conştiinţa Bisericii ca stareţ al Raitului şi Sinaiului şi autor al lucrării Scara, de aici şi numele dat sfântului de Ioan Scărarul sau Ioan Climax. Duminica aceasta şi cea următoare sunt puse oarecum în paralel cu primele două, astfel:
Duminica Ortodoxiei + Duminica Sfântului Grigorie Palama = ortodoxia şi ortopraxia (noţiuni oarecum teoretice)
Duminica Sfântului Ioan Scărarul + Dumninica Sfintei Maria Egipteanca = exemple practice din viaţa Bisericii despre puterea de biruinţă a adevăraţilor nevoitori
Sfântul Ioan Scărarul a lăsat posterităţii un program de viaţă duhovnicească sub forma celor 30 de capitole (trepte) din scrierea sa, prima treaptă vorbind despre renunţarea la lume cu tot ce are ea rău iar ultima treaptă despre vieţuirea în iubirea lui Dumnezeu, între aceste două trepte purtându-se tot acest război duhovnicesc cu înfrângeri şi biruinţe, care îl aduce pe nevoitorul plin de discernământ la limanul liniştit al mântuirii.
Strâns legată de duminica Sfântului Ioan Scărarul este următoarea duminică, a Sfintei Maria Egipteanca - o femeie desfrânată ajunsă prin pocăinţă model desăvârşit de sfinţenie. Oarecum spre sfârşitul Postului Mare, Biserica îşi învaţă fiii că oricât de păcătoşi ar fi nimeni nu trebuie să deznădăjduiască căci „darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi” cum frumos veşteşte în noaptea sfântă a Învierii Sfântul Ioan Gură de Aur, adică de atât are nevoie omul ca să fie reprimit în viaţa dumnezeiască a Bisericii: de conştientizarea stării nefericite în care îl aduce păcatul şi de întoarcerea (metanoia) – prin faptă – spre viaţa adevărată.
Ultima duminică pe lângă faptul că ne face contemporani la Intrarea triumfală a lui Hristos în cetatea Ierusalimului, ne trage un semnal de alarmă prin atitudinile diferite ale celor din Ierusalimul de acum mai bine de 2000 de ani. Ne învaţă să fim atenţi ca nu cumva şi noi să fim azi următori ai lui Hristos (ca şi cei din Ierusalimul Floriilor) iar peste câtva timp acuzatori (ucigaşi chiar) ai Lui (la fel ca şi cei de atunci). Avem deci două modele în faţă: a următorilor lui Hristos şi ai celor care s-au lepădat de El, de aceea Biserica ne învaţă că pentru a ajunge la slava Învierii trebuie să-L urmăm pe Hristos, să fim de bună voie ucenici ai Lui, să ne luăm crucea şi să ne răstignim cu El, şi acesta este de fapt tot răstimpul Postului Mare: un drum spre Golgota, un drum de la moarte la viaţă care trece fără putinţă de ocolit prin răstignire!
Pr. Daniel Duca
