La prima vedere s-ar putea crede că cele ce urmează în rândurile scrise mai jos ar fi adresate în mod special celor care studiază în mediile academice sau liceale vocaţionale, mă refer la Facultatea de Teologie sau Seminarul Teologic. Nu însă acesta este sensul cuvântului, căci apartenenţa la teologie nu ţi-o dă nici pe de parte o diplomă universitară obţinută cu mai multe sau cu mai puţine eforturi. De aceştia sunt mulţi astăzi, poate chiar prea mulţi, dar în alt sens este şi o parte bună faptul că mulţi tineri aleg să meargă cel puţin şi numai la nivel de studii pe calea Bisericii. Problema adevărată din spatele unor astfel de oameni este dacă merg sau nu pe această cale dintr-o vocaţie adevărată, căci din păcate sunt mulţi care se trezesc acolo doar printr-un concurs de împrejurări şi ajunşi aşa acolo sunt o problemă, în primul rând loruşi, punându-şi în pericol chiar mântuirea – asta dacă nu se trezesc - şi mai apoi sunt şi pentru alţii o problemă, o icoană oarecum greşită, un exemplu greşit a modului cum îşi reprezintă un tânăr lucrurile cu adevărat importante din viaţă.
Cuvântul însă, cum spuneam, doreşte să clarifice un alt aspect şi el a luat naştere la întrebările unor credincioşi simpli care au dorit să cunoască ce este şi cine este cu adevărat un teolog. Teologul prin definiţie este cel care se roagă. Aşa spune Evagrie Ponticul, un părinte al Bisericii care a trăit în veacul al patrulea. Rugăciunea adevărată îţi dă apartenenţa la teologie, rugăciunea care este convorbirea cu Dumnezeu. Când te rogi arăţi dorinţa ta de a te apropia de Dumnezeu, de a-L cunoaşte, fapte care dovedesc dragostea faţă de Cel Care „este iubire” (I Ioan 4,8). Rugăciunea nu este ceva teoretic, nu se învaţă din manualele de specialitate, nu este rodul unor acumulări intelectuale, nu este rodul teologiei universitare. Rugăciunea, aşa cum se exprima părintele Sofronie de la Essex, este „experienţa vieţii veşnice”, este trăirea încă de pe aici a Împărăţiei cerurilor după spusa Mântuitorului (Luca 17, 21).
Teolog este cel care se roagă. Rugăciunea îi dă omului putinţa de a vorbi despre Dumnezeu. Rugăciunea îi deschide omului ochii spre a înţelege tainele Dumnezeirii. Rugăciunea îi dă omului să guste bunătăţile Dumnezeirii şi mai apoi să le aştearnă în scris ca şi alţii să le cunoască. Numai aşa se explică modul cum oameni fără niciun fel de pregătire au ajuns adevăraţi vorbitori despre şi cu Dumnezeu! Numai prin nevoinţa rugăciunii, a smereniei, a lepădării de sine, a cunoaşterii propriei deşertăciuni. Rugăciunea i-a adus în apropierea Izvorului vieţii, i-a făcut casnici şi prieteni ai lui Dumnezeu (Efeseni 2,19). Smerenia le-a adus ridicare şi preaslăvire din partea Celui Care S-a îmbrăcat cu smerenia noastră. Lepădarea de sine le-a adus îmbogăţirea în harul necreat al lui Dumnezeu, iar cunoaşterea propriei deşertăciuni le-a adus îmbrăcarea cu slava negrăită a sfinţeniei şi, numai într-o astfel de stare au teologhisit despre Dumnezeu.
Teologia nu este numai nevoinţă intelectuală. Aceasta este un lucru bun, luminător, dar de multe ori insuficient pentru a cunoaşte. Mai mult decât aceasta, teologia este nevoinţă spre cunoaşterea cea adevărată, iar nevoinţa, prin definiţie, implică durere, lacrimi, lepădare. Sârguinţa de a intra în legătură cu Dumnezeu, presupune înainte de toate luarea de bună voie a crucii, deşertarea de tot ce este pământesc şi omenesc. Numai într-o astfel de stare, numită smerenie, omul poate să-L cunoască pe Dumnezeu şi cunoscându-L poate vorbi despre El şi poate să împărtăşească şi altora tainele Dumnezeirii.
Vedem aşadar că ceea ce se numeşte teologie în spirit academic nu este decât un nume impropriu, o palidă reflectare a unei stări mult superioare. A fi teolog înseamnă a fi rugător, nevoitor spre tot lucrul dumnezeiesc. Că este aşa mărturie ne stau mulţi sfinţi ai Bisericii noastre. Astfel îi avem pe Sfinţii Siluan Athonitul, Serafim de Sarov, Xenia din Sankt Petersburg, ca să dăm exemplu numai pe câţiva din poporul nenumărat de sfinţi ai Bisericii care prin rugăciune şi căutare a Celui Care este Viaţa lumii au ajuns cunoscători şi propovăduitori ai luminii necreate, ai harului dumnezeisc, adevăraţii teologi ai Bisericii. Oameni simpli, neşcoliţi în marile centre universitare au învăţat ceea ce niciunul din înţelepţii acestei lumi nu au cum să înveţe. Aici este esenţa creştinismului, faptul că Dumnezeu „le-a ales pe cele slabe ale lumii ca să le ruşineze pe cele tari” (I Corinteni 1, 27), adică a făcut „din pescari, apostoli şi din păgâni mucenici” fiindcă aceştia înainte de toate au ales calea smereniei împletită cu rugăciune, cale neştiută de cei înţelepţi ai acestui veac!
A fi teolog înseamnă a fi rugător, nevoitor, un om al smereniei, înainte de toate, deci - un om al lui Dumnezeu prin faptă şi prin cuvânt!
Pr. Daniel Duca
