Evanghelia Duminicii a XVI-a după Rusalii ne pune în faţa unei realităţi pe care mulţi dintre noi, nu vrem să o conştientizăm, mai mult sau mai puţin voit, datorită faptului că ne face responsabili în faţa lui Dumnezeu pentru tot ce avem sau am putea să avem.
Evanghelia ne arată, fără posibilitate de tăgadă sau de interpretare, că toţi, absolut toţi oamenii, primesc de la Dumnezeu daruri, pe care mai apoi fiecare este dator, în virtutea mântuirii să le pună în aplicare. De aici se naşte conştiinţa responsabilităţii omului faţă de el şi faţă de cei de lângă el. Darurile primite - de unii mai mult, de alţii mai puţin - scot omul din egoism şi ar trebui să fie antidotul iubirii de sine şi să-l facă pe creştin să trăiască după norma lui Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru alţii.
Un dar primit este un gest de dăruire din partea celui care ţi-l dă, o dovadă că tu reprezinţi ceva pentru el, şi acest lucru responsabilizează. Dumnezeu dă tuturor, unuia cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, în funcţie de capacitatea fiecăruia de a lucra în viitor talanţii. Prin această împărţire Dumnezeu nu Se arată părtinitor, căci la El nu este părtinire (Efeseni 6,1), ci arată atotînţelepciunea divină Care pe toate spre bine le dăruieşte.
Vedem şi în viaţa noastră de zi cu zi ecoul cuvintelor din parabola talanţilor. Unii ajung mari medici, alţii ingineri, alţii profesori, unii preoţi, alţii agricultori - o diversitate de meserii care mai de care puse în slujba omului. Societatea umană este construită asemenea unui stup de albine, unde fiecare îşi ştie cu precizie rolul astfel încât toate să meargă spre binele comunităţii. Aşa este şi între oameni, fiecare dobândim un dar, însă acest lucru este o responsabilitate pentru noi. Nu primim daruri pe care să nu le putem cultiva, căci tot ce primim este în funcţie de disponibilitatea noastră internă, de puterea noastră (Matei 25, 15). Ceea ce primim însă, nu ne priveşte doar pe noi, ci este pentru cei de lângă noi în primul rând. Aici este CHEIA vieţuirii creştine: eu pentru tine, tu pentru mine şi noi pentru Dumnezeu.
A ţine îngropat talantul este sinonim cu autocondamnarea noastră, asemenea slugii netrebnice din parabolă (Matei 25, 30). Nu poţi rămâne pasiv faţă de darul cu care te înzestrează Creatorul. Vedem şi în natura înconjurătoare împlinirea unei astfel de porunci divine: fiecare pomişor, fiecare insectă, fiecare vietate are un rol bine stabilit, nimic din lume nu este la voia întâmplării, fiecare există pentru a ajuta la existenţa altora. Cu atât mai mult printre oameni, primim ca să dăm altora şi astfel ne îmbogăţim pe noi. A înmulţi talantul înseamnă a-l mulţumi pe altul, a-l bucura pe altul, a-i aduce o rază de bucurie şi de nădejde şi în final înseamnă a te mântui pe tine. Nu este decât o cale care duce la Veşnicia fericită: răstignirea pentru altul, vieţuirea pentru cei de lângă noi.
Spusă cu puţin înainte de pătimirea Sa mântuitoare şi alăturată învăţăturii despre criteriile Judecăţii de Apoi, parabola talanţilor poate fi socotită pecetea învăţăturilor spuse de Hristos, în care vedem că accentul cade pe slujirea celor de lângă noi prin înmulţirea darurilor pe care fiecare dintre noi le primim, parabola este o vestire veşnică a împreună - slujirii noastre ca oameni pentru împlinirea noastră ca oameni: dobândirea asemănării cu Dumnezeu!
Preot Daniel Duca
