Prietenia în accepţiunea creştină
Prezenţa lui Dumnezeu în existenţa umană se face simţită prin intermediul aproapelui şi atitudinea omului faţă de cel de lângă el, reprezintă un reper important în urcuşul nostru duhovnicesc, după cum afirmă şi Sfântul Siluan Athonitul că “aproapele este căderea şi ridicarea mea “.
Urmând chemarea lui Dumnezeu prin slujirea şi comuniunea cu aproapele, omul ajunge la o măsură limitată a iubirii izvorâte din nemărginita dragoste a Creatorului. Această catenă esenţială se concretizează prin termenul de prietenie. Acest termen este adeseori întalnit şi în Noul Testament: “de acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu, Vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15,15), arătând astfel statutul la care Hristos ne-a ridicat, acela de a fi prieteni si părtaşi slavei Sale.
Aşadar, comuniunea deplină cu Dumnezeu, e condiţionată de iubirea deplină faţă de cei ce sunt prietenii noştri, după cum şi Sfântul Pavel îndeamnă: ”nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul”(Romani 13,8).
Prietenia, în esenţa sa, reprezintă o stare de fapt susţinută de puternica temelie a blândeţei şi a întrajutorării. Verosimilitatea prieteniei constă în acceptarea şi întelegerea nu doar a virtuţilor, ci şi a slăbiciunilor celui căruia îi oferim demnitatea de prieten. Prin persoana acestuia, Hristos ne vorbeşte în mod vădit, El Însuşi fiind Cel ce uneşte pe oameni: ”Factorul comun al oamenilor poate fi numai Dumnezeu, numai prin El ne putem reciproc tolera şi încerca să ne iubim” (N.Steindhart).
Dumnezeu nu a lăsat omul singur pe pământ, şi doar după ce a creat şi însoţitor primului om, opera creaţiei a fost desăvârşită, după cum şi modelul Sfintei Treimi este unul de deplină comuniune. Astfel, prietenia bazată pe acest considerent induce omului nobleţe, apropierea de Dumnezeu şi comuniunea cu El prin aproapele lui. Prietenia este prin excelenţă impulsul ce determină renuntarea la sine, plasarea mai presus de sine a celuilalt, devotament şi conştiinţa că mântuirea vine prin deplinătatea acestor atitudini ce se împletesc cu dăruire şi alturism. Iubirea faţă de prieteni trebuie construită după modelul iubirii lui Hristos, după cum si Hagel spune că: ”Perceptul evanghelic iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi nu vrea să zică iubeşte-ţi aproapele cu tot atâta tărie ca pe tine însuţi, ci iubeşte-ţi aproapele ca şi cum ai fi tu însuţi.”
Considerentele după care majoritatea persoanelor îşi caută prietenii sunt bazate, în mare parte, pe efemeritatea lucrurilor materiale, pe predispunerea la deşertăciune şi cel mai des, în rândul tinerilor, pe cel mai influent motiv, pe popularitate. Acest mod de gândire devine treptat şi unul de viaţă, plasând în centrul de interes partea trecătoare a entităţii umane, ce produce un mare gol şi o pierdere imensă vieţii spirituale. Prietenii sunt acele persoane ce nu ţin cont de poziţie socială, etichetă şi de imagine. Prietenii adevăraţi îl au in comun pe Hristos, au prezentă vie în conştiinta lor că doar Biserica este cea care desăvârşeste şi uneşte pe fiii ei.
După cum şi zicala din popor spune că: “însoţirile rele strică obiceiurile bune”, la fel se poate afirma cu certitudine că o prietenie ce nu se bazează pe temeiul virtuţilor creştineşti este doar pasageră, fiincă doar creştinismul înglobează condiţiile favorabile durabilităţii şi continuităţii în veşnicie a comuniunii din prietenie. Orice însoţite ce se bazează pe alte principii se încadrează categoric în afirmaţia marelui Eminescu: ” Ce e val,ca valul trece.”
Daniela Macovei, Cuza Vodă, elevă la Seminarul Teologic Ortodox Sfântul Vasile cel Mare, Iaşi.
