Întoarcerea spre mântuire
Fragmentul evanghelic citit în duminica de astăzi, a XXIX - a după Rusalii, ne-a pus în atenţia noastră o minune săvârşită de Hristos asupra a zece bărbaţi leproşi. Lepra, ca boală trupească contagioasă, a fost deseori asemănată de Sfinţii Părinţi ca o boală a sufletului. La fel cum lepra trupească descompune trupul omului, la fel lepra – ca boală a sufletului – schiminoseşte chipul lui Dumnezeu din om.
Tămăduirea dată de Hristos celor zece leproşi arată milostivirea lui Dumnezeu care se dă ca răsplată celor care ascultă de porunca lui Hristos. „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor” (Luca 17, 14) le-a spus Mântuitorul şi ei au ascultat, chemând prin aceasta milostivirea tămăduitoare a singurului care are puterea de a tămădui această boală (4 Regi 5,7)!
Ascultarea, aşadar, a fost prima etapă în vindecarea lor şi apropierea de Dumnezeu, însă faptele lor ulterioare trădează alipirea lor de pământ, indiferenţa lor faţă de Cel care-i tămăduise.
Vindecarea trupească nu a produs în toţi şi o trezire a duhului, o dorinţă de apropiere de Dumnezeu, numai unul s-a întors şi L-a căutat pe Vindecătorul.
Hristos a rămas în urma lor. Nouă, vindecaţi fiind, şi-au continuat drumul cu spatele la Dumnezeu şi numai unul s-a întors, slăvindu-L pe Acesta (Luca 17,15), dorind să se apropie, sănătos fiind de astă dată, de Cel Milostiv.
Actul acesta al întorcerii sau al continuării drumului ales este caracteristic firii oamenilor. Unii după ce primesc darul lui Dumnezeu, sub orice formă, se întorc şi îi mulţumesc, pe când alţii merg pe drumul lor, un drum care însă îi îndepărtează de Cel Care este Izvorul vieţii.
Putem vedea în fragmentul scripturistic lecturat, mai multe etape care au urmat actului efectiv de întoarcere. Cel vindecat „l-a slăvit cu glas mare pe Dumnezeu” (Luca 17, 15), învăţându-ne prin aceasta rugăciunea, căci a te ruga înseamnă a-L slăvi pe Creator. Rugăciunea a dat naştere unei stări de profundă umilinţă în aşa fel încât bolnavul vindecat a simţit nevoia „să cadă la picioarele lui Iisus” (Luca 17, 16), gest echivalent cu metaniile şi îngenunchierile pe care credincioşii le fac în rugăciunile lor. Întoarcerea de la drumul comun, drumul pe care merg cei mulţi, drumul pierzării şi al îndepărtării de Dumnezeu (Matei 7, 13 ), împletit cu rugăciunea şi prosternarea trupească au născut în sufletul omului sentimentul de gratitudine, de mulţumire faţă de Cel Atotputernic. Vedem aşadar o suită de fapte care au avut ca rezultat mântuirea.
Întorcerea – rugăciunea – căderea la picioarele lui Hristos – şi mulţumirea au fost faptele care au însoţit credinţa bolnavului şi care L-au făcut pe Hristos să exclame „credinţa ta te-a mântuit” (Luca 17, 19).
Vedem aşadar întărirea celor spuse de Sfântul Apoastol Iacov „Credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26)! Credinţă au avut şi ceilalţi nouă, dar o credinţă nelucrătoare, credinţă a avut şi acesta, dar o credinţă împletită cu fapte, o credinţă mântuitoare.
Pr. Daniel Duca
