Doar iubind, trăieşti cu adevărat!
Bărbatul şi femeia au fost creaţi de Dumnezeu din iubire şi pentru iubire, iar omul, de atunci, din zorii creaţiei, poartă la modul superlativ pecetea iubirii. El este pentru întreaga creaţie pecetea iubirii treimice, el arată întregii creaţii că din iubire Dumnezeu a adus la existenţă toate. Aducând toate la existenţă, Dumnezeu ne-a învăţat că iubirea fără comuniune nu este posibilă. Nu poţi iubi când eşti singur. Nu poţi şti ce este iubirea. Lipsa unei alte persoane te duce în întunericul necunoştinţei şi adâncul egoismului. Ştiind acest lucru Dumnezeu i-a dat lui Adam „ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2, 18). A făcut-o pe femeie ca unul altuia să-şi fie de ajutor. Adam pentru Eva şi Eva pentru Adam. De abia după ce a adus-o la existenţă pe Eva, Dumnezeu a zis, în legătură cu omul, că iată toate sunt „bune foarte” (Facerea 1, 31). Amândoi formează omul complet şi amândoi se completează reciproc. Bărbatul fără femeie era singur, iar femeia fără bărbat nu a putut exista. De aici se vede nu superioritatea unuia sau a altuia ci nevoia existenţială a unuia de celălalt. Singur, cu toate că era stăpân al întregii creaţii, Adam se simţea stingher, nu era împlinit, lipsea ceva. De cealaltă parte, fără Adam, Eva nu ar fi venit la viaţă, nu s-ar fi bucurat de viaţă. Luaţi separaţi amândoi erau în stare de neîmplinire dar, în comuniune, luaţi împreună, amândoi erau compleţi, se completau reciproc. Unul se împlinea în celălalt. Această stare originară avea să se extindă mai apoi la toţi urmaşii celor doi. Bărbatul alături de femeie alcătuieşte natura umană completă. Vor fi amândoi un trup, spune Scriptura (Facerea 2, 24), adică un întreg, un tot unitar.
Viaţa pe pământ a fost rânduită de Dumnezeu să fie model al comuniunii din sânul Sfintei Treimi unde cele Trei Persoane dumnezeieşti: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt modele desăvârşite de Persoane care trăiesc în comuniune, stare care însă nu Le distruge, nu Le desfiinţează ca Persoane. În comuniunea Sfintei Treimi existenţa unei Persoane nu o distruge pe Cealaltă, nu o limitează şi nu o subordonează. La fel trebuie să fie şi comuniunea dintre oameni. Soţul trăieşte pentru soţia sa, soţia pentru soţul său, amândoi pentru copii şi toţi pentru Dumnezeu. Această stare nu îi desfiinţează ca persoane. Iubirea adevărată nu te lasă ca pe cel de lângă tine să-l faci inferior ţie. Iubirea dimpotrivă dă întâietate celuilalt, îl pune pe celălalt pe primul plan. Aceasta este iubirea jertfelnică. Fiindcă iubeşti nu poţi să-l faci pe cel de lângă tine să sufere. Faci totul ca el să ducă o existenţă fericită. Totul se referă la viaţa întreagă, la modul tău de a gândi, la modul tău de a te comporta, la modul tău de a vorbi, la modul tău de a fi. Toate au ca reper celălalt. Cauţi prin tot ceea ce faci ca cel de lângă tine să nu sufere, să se simtă parte integrantă a ta. Te porţi cu celălalt ca şi cum ai vrea să te porţi cu tine, şi este normal să faci aşa fiindcă amândoi sunteţi un singur trup.
Iubirea şi comuniunea sunt bazele existenţei. Una fără cealaltă nu pot exista. Rânduiala ortodoxă a nunţii prin toate gesturile şi rugăciunile sale arată tocmai acest lucru: iubirea adevărată ia naştere din stare de jertfă. De aceea se vorbeşte atât de des în slujba cununiei de cruce şi de mucenici. Crucea a adus bucurie în lume iar mucenicii, gustând din bucuria ei, au ajuns la adevărata viaţă. Tot aşa sunt chemaţi şi bărbatul şi femeia, prin vieţuirea împreună în căsnicie, să guste din bucuria crucii căci numai făcând acest lucru vor ajunge să moştenească viaţa fericită a Împărăţiei lui Dumnezeu. De multe ori lumea se teme de cruce, vede în ea durere şi umilinţă dar nu este aşa. Este aşa pentru cei care nu-L au pe Dumnezeu, dar pentru cei care au găsit comoara cea de mult preţ toate sunt bucurie şi aducătoare de nădejde. Ce bucurie mai mare ai putea avea, ce împlinire mai mare poţi simţi decât atunci când îl faci pe altul fericit. O dragoste mai mare nu este, zice Mântuitorul, decât atunci când cineva îşi pune sufletul pentru aproapele său (Ioan 15, 13).
Jertfa şi comuniunea sunt astfel coordonatele iubirii adevărate, a iubirii care este mai tare decât moartea. De aceea cel care iubeşte, îl are pe Dumnezeu, Care „este iubire” (I Ioan 4,16) şi avându-L pe El, trăieşte cu adevărat.
Pr. Daniel Duca
