Lumea lui dacă!
Slujind Dumnezeiasca Liturghie în această sâmbătă, sâmbăta după Botezul Domnului, mi-a atras în mod deosebit atenţia textul evanghelic citit, un fragment de la Sfântul Evanghelist Matei, capitolul IV, unde se vorbeşte despre ispitirea Mântuitorului în Pustia Carantaniei. După ce Hristos a fost descoperit ca Dumnezeu, de aici şi caracterul epifanic al Bobotezei, are loc întâlnirea dintre Acesta şi „tatăl minciunii”(Ioan 8, 44), întîlnire pe care evangheliştii o relatează sub forma a trei încercări sau ispitiri făcută de diavol asupra Mântuitorului. În teologia Bisericii noastre, Hristos este numit deseori noul Adam, Cel Care a venit să îndrepte în chip ontologic greşala primului. Păcatul lui Adam a constat în neascultarea de Dumnezeu pe de o parte, iar pe de altă parte în ascultarea de glasul viclean al şarpelui. Privit din acest unghi, începutul activităţii răscumpărătoare a Domnului, trebuia să aibă ca temelie biruinţa în cuvânt asupra celui care prin cuvânt a adus moartea în lume. Cele trei ispitiri sunt puse astfel în legătură cu ispitirea primordială făcută de cel rău asupra naturii umane, ispitire care îi oferea omului putinţă utopică de a fi ca Dumnezeu! Comun celor trei ispitiri aduse de diavol asupra lui Hristos este conjuncţia dacă, care introduce în lume sămânţa necredinţei. În primele două ispitiri ea introduce dorinţa diavolului de a şti dacă Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu iar în cea de a treia ea îi lasă lui Hristos puterea de a stăpâni lumea – stăpînire în gândirea demonică – cu condiţia închinării la cel viclean! „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu” (Matei cap. 4, versetele 3 şi 6) şi „toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea” (Matei 4, 9). Vedem aşadar o luptă a diavolului de a cunoaşte în mod palpabil Dumnezeirea Mântuitorului, gândire înşelătoare care încă din zorii creaţiei a născut în lume necredinţa. Dacă este maica necredinţei. Ceea ce propune diavolul este ceea ce şi mulţi dintre oameni doresc să vadă cu ochii lor: dumnezeirea. Vedem şi la momentul răstignirii strigătele iudeilor şi prin ei ale tuturor necredincioşilor de ieri, de azi şi de mâine: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce” (Matei 27, 40) şi „Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El” (Matei 27, 42). La fel şi azi, mulţi dintre noi dorim să vedem cu ochii noştri minuni, cerem semne, dar uităm că pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu este nevoie de nimic exterior, nu trebuie să străbatem distanţe astronomice ci pentru a-L găsi trebuie să răspundem activ chemării: „dă-mi fiule inima ta” (Pildele lui Solomon 23, 26). Disperarea cu care diavolul dorea descoperirea lui Hristos ca Dumnezeu trăda în el o neputinţă, neputinţa cunoaşterii, fiindcă Cel curat nu se descoperă decât celor curaţi. Numai cei care i se închină şi care trăiesc „în duh şi în adevăr” au putinţa cunoaşterii atât cât poate cunoaşte o făptură supusă limitării. Paradoxul aici este. O mulţime de savanţi, de oameni de ştiinţă care, chipurile, cunosc toate tainele lumii sunt agnostici religioşi iar alţii socotiţi de ceilalţi „gunoiul lumii, măturătura tuturor” (I Corinteni 4, 13) ajung la cunoaşterea tainelor cereşti „care la inima omului nu s-au suit” ( I Corinteni 2, 9). Cauza? „Dumnezeu celor smeriţi le dă har” (Iacov 4,6) de aici şi neputinţa diavolului şi a tuturor celor care pretind a fi cineva de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. În limbajul omului cu adevărat credincios dacă nu există ci el este înlocuit de cred Doamne că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu! Există astfel două lumi: lumea lui dacă cu al ei stăpânitor şi lumea lui cred cu a ei Lumină, Adevăr şi Viaţă!
Preot Daniel Duca
